Instrumente de suflat din lemn – FLAUTUL

Instrumente cu deschizătură laterală

ISTORIC

Începuturile flautului se pierd în negura veacurilor, apariția sa fiind cu neputință de fixat în timp și spațiu. Vom întâlni flautul în basoreliefurile și picturile egiptene și eline, în relatările privitoare la romani, ca și în evul mediu. Modelele au variat nespus de mult, materialul a început să fie: abanosul, fildeșul, porțelanul, argintul etc., dimensiunile fixate din ce în ce mai bine prin experiență și calcule, găurile, la fel, înzestrate cu clape din ce în ce mai perfecționate până la exemplarul consacrat azi, flautul tip Boehm. Cu timpul, diversele tuburi au fost înlocuite prin deschideri pe un singur tub, astupate sau desfăcute cu ajutorul degetelor și – mai târziu – cu un număr crescând de clape.

**Flautul lateral**
Fotografie de SHVETS production pe Pexels.com

Strămoși ai flautului

Flautul drept (flute a bec – flaut cu cioc, denumit și flaut dulce datorită timbrului său moale Blockflote)
Flautul lateral (flute traversiere, flauto traverso), care se ține culcat, de la dreapta la stânga, consacrat astăzi în toate orchestrele.

DESCRIEREA INSTRUMENTULUI ȘI A FUNCȚIONĂRII SALE

Actualul tip de flaut, rezultatul unor lungi căutări și perfecționări, a fost definitivat de competența și ingeniozitatea ilustrului virtuoz al flautului și inventator, Theobald Boehm (1794 – 1881), al cărui nou sistem de mânuire a clapelor – folosind inele și tije metalice – ca și modificări în dimensiunile găurilor și distanțarea lor, au revoluționat flautul, ca de altfel și toate celelalte instrumente din lemn. Flautul actual se prezintă ca un tub cilindric de lemn sau argint, lung de aproximativ 70cm, demontabil în trei părți. Lateral sunt făcute 13 orificii, care se închid și se deschid cu clapele acționate de sistemul de pârghii, aplicat pe corpul instrumentului. Aproape de capătul de sus se găsește o deschidere tot laterală, mai mare, întărită de un suport denumită ambușură, prin care executantul introduce coloana de aer, proiectând-o în peretele opus, fprijinind flautul pe buza inferioară. Mânuirea clapelor scurtează sau mărește lungimea tubului, având drept consecință emiterea unor sunete mai înalte sau mai joase. Suflul executantului determină intensitatea, iar în anumite condiții și înălțimea sunetelor, care – de altfel – mai poate fi corectată și prin poziția buzelor.

POSIBILITĂȚI TEHNICE ȘI EXPRESIVE

Domeniul său se plasează în zona de sus a scării muzicale generale, fiind cuprins între:

Sonoritatea flautului (ca intensitate și colorit) se schimbă după registru:

În registrul grav nu poate cânta decât în nuanțe reduse – piano și pianissimo – în mediu, după voie; în acut îi convine tăria – forte și fortissimo; în supra-acut, sunetele foarte dificile nu răspund decât în fortissimo.

Flautul demonstreazăîn cadrul familiei de lemne culmea agilității în salturile, notele repetate până la zbârnâit (un efect special în acest sens îl constituie Flatterzunge – tremolo dental – în care executantul suflă, pronunțând în forte drrr), trilurile, desenele melodice cele mai rapide, zglobii și complicate, pe care le execută cu o ușurință și o mobilitate greu egalabile. Pe lângă acestea, ar fi de semnalat câteva sunete, aproximative ca intonație, puțin false, datorită însăși construcției sale, pe care executanții bine pregătiți le corectează prin poziția buzelor. Urmărind esența muzicală încredințată flautului, vom observa în marea majoritate a cazurilor că este chemat mai mult să ilustreze. Sentimentele grave, zbuciumul dramatic, un clocot afectiv nu ii se potrivesc. Dimpotrivă, dantela sonoră a unor broderii sprințare, ghidușia sau grația, o cochetărie de menuet în rococo, sau de suav idilic, seninul și pastoralul, iată câteva elemente decorative, de atmosferă , pe care flautul le ilustrează din plin.

Încă de la impresioniști începe să se afirme și o altă culoare; e vorba de registrul său grav, unde, în desene mai lente, flautul demonstrează un glas mai profund, având ceva din vibrația unui sentiment puternic dar reținut, poate și o nuanță de senzualitate, uneori o amenințare surdă , alteori o lascivitate, o toropeală, o somnolență meridională.

ROLUL ÎN ORCHESTRĂ

În mod obișnuit, în orchestră se folosesc două flaute, care sunt utilizate, fie să dubleze și să dea multă consistență coardelor, fie să susțină armonia în etajele superioare, fie în pasajele solistice cu rolul și coloratura mai sus expuse. În afară de aceasta, flautul s-a impus cel mai mult în familia lemnelor și ca instrument solist în concertele special scrise. De asemenea trebuie menționată bogata sa activitate în muzica de cameră.