Instrumente de suflat din lemn – CLARINETUL

Instrumente cu ancie simplă

ISTORIC

Clarinetul s-a născut în jurul anului 1700, datorită constructorului J.C. Denner din Nurnberg, care perfecționează în acest fel un vechi instrument specific francez, cunoscut sub numele de chalumeau, pe care italienii îl considerau derivat dintr-un alt instrument al lor, denumit ciaramella.

Instrumentul inventat de Denner este totuși primitiv, greoi și cu puține posibilități. Numeroși constructori urmează să-l perfecționeze treptat, pentru a ajunge la sistemul lui Muller, căruia, atașându-i-se sistemul Boehm (cunoscut de la flaut), să se obțină clarinetul modern și agil de astăzi.

DESCRIEREA INSTRUMENTULUI ȘI A FUNCȚIONĂRII SALE

Clarinetul este format dintr-un tub de vreo 67 cm, de obicei din abanos, în cea mai mare parte cilindric, iar la extremități, conic, la care distingem: capul (obișnuit de ebonit), butoiașul, corpul superior ( al mâinii stângi), corpul inferior (al mâinii drepte) și o deschidere ca o pâlnie, denumită pavilion.

Capul clarinetului, înzestrat cu ancie simplă, care se așază în camera sa, unde se fixează printr-o legătură metalică cu șuruburi, produce sunetul provocat de suflul instrumentistului. În producerea sunetelor – mai ales a celor înalte – intervine și presiunea buzelor executantului, care scurtează astfel lungimea anciei și favorizează producerea vibrațiilor necesare.

Butoiașul, care la unele tipuri lipsea, servește la reglarea acordării instrumentului. Pe corpul superior și inferior se găsesc orificiile astupate cu supape ce se mânuiesc prin sistemul de pârghii de care am vorbit și la flaut. Pavilionul servește la întărirea sunetelor, mai ales a ultimelor sunete grave. Introducând suflul prin capul instrumentului ancia oscilează și pune în vibrație coloana de aer care, amplificată de tubul ce se lungește sau se scurtează prin închiderea sau deschiderea diferitelor orificii, produce sunetele cu timbrul respectiv. Pentru a acoperi cu succes o întindere cât mai mare, s-au construit clarinete de diferite dimensiuni: unele mici (acordate în la bemol și în mi bemol), pentru sunete înalte, altele mijlocii, obișnuite (în do, si bemol și la) la care se adaugă clarinetul bas, de care vom vorbi ulterior.

POSIBILITĂȚI TEHNICE ȘI EXPRESIVE

Clarinetul are o întindere apreciabilă, care acoperă o regiune foarte utilizată în scara muzicală. Întinderea scrisă este următoarea:

La clarinetul în do, sună exact cum este scris; la clarinetul în si bemol sună:

la clarinetul în la, sună:

Clarinetul în si bemol este cel mai utilizat, devenind, prin sonoritatea sa strălucitoare, favoritul soliștilor. Cel în la își găsește utilizarea în anumite tonalități, pentru sunetele cele mai grave și pentru o anumită sonoritate mai catifelată. Clarinetul nu sună la fel pe toată întinderea sa. Este, poate, cel mai puțin omogen dintre lemne, încât îți face impresia – după registre – că sunt trei instrumente, reunite într-unul singur.

În registrul grav și în forte, are o intensitate dramatică, amenințătoare, pătimașă. de durere sau furie, care se poate transforma în nuanța de piano într-o sonoritate caldă, transparentă, dând o plăcută senzație de fluiditate. În mediu e moale, discret, ajungând aici să sune mai blând, mai delicat decât un flaut , cu câteva note dificile pe care bunii clarinetiști le corectează. În acut clarinetul devine strălucitor, pătrunzător până la țipăt.

După flaut, clarinetul este cel mai agile dintre lemne, reușind să intoneze cu mare ușurință game, arpegii, salturi, triluri, desene complicate, alunecând treptat (glissando) ca niciun alt instrument de lemn. Clarinetul este totodată și cel mai expresiv instrument de lemn, în sensul că e capabil să redea cele mai diferite nuanțe, de la cel mai fin pianissimo la cel mai pătrunzător fortissimo, crescând și descrescând treptat între aceste extremități.

ROLUL ÎN ORCHESTRĂ

În mod obișnuit se folosesc două clarinete, care – ca și flautele – sunt utilizate, fie pentru întărirea coardelor, fie pentru a susține notele din acord, ce le revin, la înălțimea respectivă. Cu funcție melodică, i se încredințează deseori pasaje de solo, în care se pun în valoare resursele expresive ale acestui instrument. De asemenea, glasul său este utilizat frecvent în ansamblurile muzicii de cameră.