Instrumente muzicale de suflat

Instrumente de suflat din lemn

Generalități

Instrumentele de suflat își datorează timbrul nu atât materialului din care sunt făcute – dovadă poate fi flautul, care, la origine, era din lemn apoi de porțelan, cristal sau metal – cât formei și lungimii tubului ca și modului în care coloana de aer e pusă în vibrație: deschizătura laterală, ancia simplă sau dublă etc.

Ancia este o lamă fină de trestie – astăzi și din material plastic – care, fie singură (simplă) , fie reunită simetric cu alta (dublă), se fixează la capătul tubului sonor, unde se introduce suflul și, sub presiunea aerului, datorită elasticității, se închide și se deschide alternativ, provocând vibrațiile.

Dacă instrumentele din lemn nu dispun de forța sonoră a altor compartimente (cum e alama sau percuția) în schimb ele aduc coloritul și pitorescul. Această diversitate de colorit nu se remarcă numai de la un instrument la altul, ci chiar la același instrument, de la un registru la celălalt (grav, mediu sau acut), încât uneori îți dă impresia că într-un instrument sunt reunite mai multe. Dacă uneori acestă deosebire prea accentuată poate fi considerată drept un defect al omogenității sonore, orchestratorii rafinați și abili, cunoscând aceste detalii , le-au remarcat și folosit în paleta orchestrațiilor.

INSTRUMENTE TRANSPOZITORII

Unele instrumente sunt numite transpozitorii, pentru că , citind un sunet, emit un altul și acesta nu din greșeală. Cu alte cuvinte, citind nota do, se aude si bemol, citind mi se aude la ș.a.m.d. După sunetul real, care se aude când citește nota do, se denumește și acordajul instrumentului. De exemplu, dacă citind do se aude la, atunci instrumentul este acordat în la etc.

Care este rolul unei astfel de complicații? În primul rând, complicația ne este pentru executantul respectiv, transpoziția făcându-se tocmai pentru menajarea sa. Anumite instrumente, prin natura construcției lor, ar cere, în unele tonalități, o digitație atât de complicată încât ar pune în pericol execuția. Atunci, constructorii au ajustat instrumentul în așa fel, încât să sune în tonalitățile complicate (cu diezi sau bemoli), executantul citind liniștit în tonalități simple, fără vreun efort în acest sens.

Instrumente de suflat din alamă

GENERALITĂȚI

Intrumentele de suflat din alamă constituie o familie mult mai unitară și mai omogenă decât cea a lemnelor și, totodată mai puțin variată. Aici se vor șterge categoricele diferențieri de la un registru la altul și, mai ales, de la un instrument la altul.

Îtreaga alamă apare ca un singur organ de emisie sonoră, pe o întinsă scară muzicală, fiecare instrument acoperindu-și zona respectivă, sudându-se între ele și continuându-se unul pe celălalt. Explicația acestei constatări stă în modul unitar de producere a sunetului. La instrumentele de alamă, în locul anciilor funcționează însăși buzele executantului care, prin presarea sau destinderea lor, vor mări sau micșora presiunea aerului, dând naștere la sunete înalte sau joase. Această presiune de suflu este captată de muștiuc, transformată în vibrații, conduse apoi în corpul sonor al instrumentului. Muștiucul este o piesă importantă a oricărui instrument de alamă, pentru că, prin construcția și proporțiile sale, determină în bună parte calitatea sunetului. Muștiucul este un mic bazin, tot din alamă, în formă de clopot, mărginit cu o bordură în care se sprijină buzele (pentru a nu se pierde lateral suflul), al cărui fund perforatse continuă cu un mic tub spre interiorul instrumentului.

Elementul esențial, partea cea mai prețioasă a unui instrument de alamă rămân însă buzele instrumentistului, care, prin calitatea mușchilor ce le acționează și prin formarea antrenamentului în studiu, se mlădiază pentru o rezistență cât mai solidă și pentru o mobilitate cât mai promptă și sigură.