ISTORIC
Contrabasul derivă dintr-un tip mare de violă, denumit violone sau contrabasul violei, metamorfozându-se în aceeași epocă și în aceleași ateliere cu ceilalți membri ai familiei instrumentelor cu coarde.
DESCRIEREA INSTRUMENTULUI
Păstrând aceeași forme, întâlnite la celelalte instrumente cu coarde, contrabasul atinge înălțimea de 2 metri, arcușul micșorându-se la 60cm. În partea de jos, un picioruș cu o terminație ascuțită îl fixează în poziție verticală, sprijinindu-se sus de mâna sau umărul executantului. Numărul de coarde a variat în timp și loc: la început, cu 5 coarde, a trecut apoi la 3 coarde, pentru ca să se fixeze astăzi la 4 coarde.
POSIBILITĂȚI TEHNICE ȘI EXPRESIVE
Acordajul contrabasului cu 4 coarde este în cvarte:
Întinderea instrumentului este:
Pentru a se ușura citirea notelor, evitându-se abuzul de linii suplimentare sub portativ, partea de contrabas se scrie cu o octavă mai sus, iar efectul se produce cu o octavă mai jos:
Toate modurile de atac și articulații specificate anterior sunt posibile și la contrabas. Bineînțeles, nu trebuie să neglijăm specificul contrabasului, ale cărui proporții sunt simțitor mărite, mâna executantului, în schimb, necrescând în aceeași proporție. Digitația lui trebuie să acopere aici spații mari, cu efort sporit la ambele mâini. În ciuda acestor dificultăți, contrabasul rămâne un instrument surprinzător de agil, și, încă de la clasici, el nu este menajat (în simfoniile lui Haydn, Mozart și mai ales ale lui Beethoven), fiind pus din plin în acțiune.
În forte, nu poate ține prea mult prelungite sunetele (arcușul fiind scurt) și mai ales în tremolo (mâna obosind foarte repede în această energică trepidație). Contrabasul mai suferă și de o oarecare neclaritate în intonație, mai ales în registrul grav. Din acest motiv, aproape în toate cazurile nu este lăsat singur, fiind dublat la octava superioară cu violoncelele sau cu alte instrumente. Timbrul său profund și pătrunzător are o gravitate masivă, impresionantă, generoasă, creând imaginea de forță, care poate atinge paroxismul în tremolo-ul său, crescând la nuanțe puternice cutremurând sala ca o dezlănțuire a naturii, ca un torent sonor, căruia nimic nu-i rezistă. Și tot contrabasurile se pot îmblânzi, în gravitatea calmă, nobilă, de liniște, meditație și intimă reculegere.
ROLUL ÎN ORCHESTRĂ
În majoritatea cazurilor, în trecut ca și acum, contrabasurile sunt chemate să susțină, cu masivitatea lor, întregul edificiu sonor al orchestrei. În afara rolului de fundament al armoniei, contrabasurile mai îndeplinesc și o funcție ritmică, susținând întrucâtva misiunea dirijorului prin siguranța pe care o transmite orchestrei, precizând mișcarea piesei, prin impulsurile masive pe care le imprimă și cu care antrenează pe ceilalți executanți.
Pasajele melodice destinate registrului grav și foarte grav se adresează din ce în ce mai des contrabasurilor, a căror mlădiere, atât în nuanțele de forță cât și în cele slabe, a fost semnalată mai sus. Lipsa sau pauza mai îndelungată a contrabasurilor într-o piesă orchestrală se face curând resimțită și se manifestă printr-o nesiguranță sonoră, printr-o lipsă de sprijin și de consistență a audiției respective.
Despre Muzică 