Muzica saloanelor boierești

Una din caracteristicile societății românești din epoca fanariotă este asimilarea formelor de viață și de cultură occidentale. Prin intermediul unor manifestări mondene însușite prin adopție se realizează treptat transformarea Țărilor Române, orientarea lor spre civilizația europeană. Una din formele acestui proces complex a constituit-o așa-numita muzică de salon.

Curțile boierești nu aveau instrumentiști proprii precum aveau curțile domești, acest lucru constituia totuși un lux, presupunând salarii, astfel că cea mai simplă formulă era aceea a profesării muzicii prin învățarea unui instrument. Introducerea muzicii instrumentale în casele boierești se face doar pentru plăcerea de a cânta și a auzi muzică.

În saloanele boierești nu răsunau, din rațiuni artistice, melodiile imnurilor, heruvicelor și nici ale pestrefurilor orientale. Muzica de salon era muzica europeană și muzica populară adaptată tiparelor flexibile ale structurilor muzicii apusene; această muzică era prin excelență laică. Muzica cultivată în saloanele boierești era instrumentală și, mai rar, vocal-instrumentală. Muzica saloanelor boierești reprezenta forma de manifestare a ceea ce se numește muzica modernă. Repertoriul se constituia din piese miniaturale de largă accesabilitate. Către anul 1820 profilul repertoriului se îmbogățește prin abordarea unor lucrări complexe cum ar fi sonate aparținând compozitorilor clasici vienezi.

Întrunirile muzicale în saloanele epocii, cunoscute sub denumirea de soiree, serate, își au modelul în cameratele italiene renascentiste, în petrecerile cu dans de la palatul Trianon al Mariei Antoaneta, în renumitele „petits cabinets” ale doamnei Pompadour.

Obiceiul organizării petrecerilor în cadrul cărora se dansa și se cânta a parvenit pein intermediul ofițerilor ruși staționați pe teritoriul țării noastre în perioadele campaniilor ruso-turce din acea perioadă. În incinta caselor particulare ale persoanelor înstărite pătrunde muzica prin intermediul instrumentelor ma accesibile la început, chitara și harpa, iar apoi al pianului, care în scurt timp va deține supermația. Era atât de solicitat acest instrument încât la Iași, în 1818, se înființează casa de negoț cu piane a lui Carl Hasse. Importul de piane sporește în Transilvania după anul 1812 iar la Sibiu se cunosc numeroase familii care comandă la Viena piane.

Predarea noțiunilor instrumentale , teoretice și practice era atribuită profesorilor străini special invitați, muzicieni cu un nivel profesional adeseori discutabil, care au însă în istoria muzicii noastre, meritul că au contribuit la formarea gustului pentru stilul european; prin piese instrumentale în marea lor majoritate dansuri mondene, prin romanțe acompaniate, s-a instaurat încetul cu încetul gândirea muzicală armonică bazată pe sistemul major-minor și o manieră vocală de emisie total diferită de cântarea nazală de până atunci.

În anumite case boierești, la petreceri, erau invitați muzicanți sau amatori interpreți instrumentiști specializați în repertoriul oriental.

Muzica mondenă a saloanelor îndeplinea două funcții independente: pedagogică și concertistică. Funcția pedagogică decurge din necesitatea studierii, condiție obligatorie a manifestării publice. Funcția concertistică se identifică în manifestările muzicale nepretențioase ale unor tinere vlăstare boierești, în deosebi fete, desfășurate în cadru familiar.