Începuturile muzicii creștine la proto-români

Până la încheierea procesului de etnogeneză, începutul secolului al X-lea, creștinismul daco-roman a trecut prin mai multe faze, cu implicații nemijlocite asupra muzicii.

Faza precreștină sau a creștinismul ilegal pare a data din momentul pătrunderii legiunilor romane pe teritoriul Daciei. În rândul trupelor, s-ar fi aflat adepți ai noii religii, care, de la om la om, predicau și răspândeau credința lor. Prigoanele dezlănțuite de împărații romani împotriva creștinilor se extind și asupra spațiului nord-dunărean, ceea ce demonstrează existența lor în aceste ținuturi. Până în secolul al IV-lea, mărturiile despre răspândirea creștinismului nu sunt numeroase și nici concludente. Consemnăm afirmații contradictorii despre pătrunderea creștinismului: cea a apologetului creștin Tertullian susține că pe la anul 200 creștinismul avea adepți la daci; scriitorul ecleziastic Origene, cinci decenii mai târziu, precizează tocmai contrariul, că Dacia nu cunoaște Evanghelia. În penuria probelor, asemenea contraziceri demonstrează existența fenomenului în cauză. E greu de admis că noua doctrină, ce iradiază cu intensitate sporită în acea vreme, să nu fi ajuns și la Dunăre. O dată adoptată, fie și de un număr restrâns de locuitori, trebuie să admitem că în rugăciunile lor cântecele erau nelipsite. O dată cu răspândirea creștinismului s-au lansat și procedee specifice de cântece adoptate dintr-un repertoriu străvechi. George Breazul indică trei izvoare ale muzicii creștine: muzica templelor iudaice și a sinagogilor, antichitatea muzicală elenă și instinctul muzical al poporului care primea botezul. Dacă urmărim drumul muzicii creștine, într-adevăr deducem că originea sa se află mai întâi în practica ebraică. Curând ajunge în Imperiul roman și în Grecia, care din anul 146 fusese transformată în provincie romană. Aici, psalmii, imnurile și cântecele de origine ebraică cunosc redimensionarea filtrată prin prisma muzicalității și tradiției grecești, respectiv romane. Pătrunzând pe teritoriul țării noastre, pe Valea Dunării, venind prin porturile Mării Negre din Grecia și Peninsula italică, muzica religioasă va cunoaște o nouă transfigurare atunci când se va înscrie în perimetrul danubian. Populația care nu cunoștea scrisul și cititul cerea melodii ușor de reținut; pentru aceasta, ctitorii religiei își dau seama că au sorți de izbândă dacă textele sfinte circulă pe melodii deja cunoscute de masele credincioșilor, fapt pentru care se recurge la cântece străvechi din repertoriul autohton sau se împrumută figuri melodice creștine ce vor fi prelucrate, tratate în spiritul canoanelor muzicale îndrăgite și accesibile. Recurgându-se la tipuri melodice cunoscute, simplificate la maximum, în acea perioadă nici nu se reclamă cu stringență notarea cântecelor religioase, ceea ce explică absența manuscriselor și a monumentelor sonore.

După oficializarea religiei creștine în Imperiul roman (Edictul de la Milan, anul 313), se înscrie o nouă fază a muzicii cultice în Dacia. De unde înainte creștinismul fusese o mișcare populară, situată pe poziții protestatare, după recunoaștere, este transformat într-o doctrină aflată în slujba intereselor Romei. În straie nedeghizate, religia se răspândește în toate mediile și localitățile dacice, Într-o formă care pare să fi contribuit masiv la adoptarea atât a noii credințe, cât și a limbii latine, deci la opera de romanizare. Dualitatea creștinismului, filolatin și filogrec, care se înregistrase încă din faza anterioară se rezolvă în favoarea primului, mărturile fiind în primul rând terminologia de specialitate pe care o vehiculează limba română. Prin intermediul creștinismului latin, proto-românii au stabilit legături cu centrul și vestul Europei, înscriindu-se de la începutul dezvoltării sale în vechea civilizație a continentului nostru.

Cântecele latine de cult au fost răspândite în părțile noastre în cele mai variate straturi sociale, influențând asupra felului de cântare, depășindu-se granițele stratului religios. Cum altfel s-ar găsi motivare cauzală înrudirilor dintre vechea muzică romană cultică și creația folclorică românească, îndeosebi colindele, transmise pe cale orală veacuri la rând? Numai pătrunderea în adâncurile conștiinței populației autohtone a formulelor arhaice psalmodice și imnice poate justifica păstrarea cu sfințenie în melosul popular a fondului melodic străvechi, nealterându-se în substanța sa nici în conjunctura unor condiții adeseori potrivnice sau tendințe înnoitoare care încercau să modifice tiparele încetățenite. Adoptarea cântării rituale în limbă latină pare să se întemeieze pe asemănările sau conexiunile pe care articulațiile noi le aveau cu organizarea preromană de rezonanță tracică. Infiltrarea atât de puternică a muzicii religioase în păturile largi are darul să atragă atenția asupra caracterului popular rustic al creștinismului, păstrându-se rituale străvechi și realizându-se în acest mod o punte între trecut și prezentul acelor vremuri. Romanitatea muzicii cultice presupune afirmarea unor valori umane care să confere atribute definitorii domeniului respectiv, prin intermedul scrisului. Concret, ar însemna să invocăm manuscrise în limba latină sau în latina vulgară în perioada românizării, ori asemena argumente nu se păstrează. De altfel, muzica bisericească nu cunoaște în general lucrări scrise, cărți de cântece până în secolul al VIII-lea, ceea ce înseamnă că românii nu au o situație specială.

Se consideră că s-au folosit latina și literele sale în scrierea cărților aparținând ritului bisericii romane în perioada secolelor II- X (Vârtosu, Emil . Paleografia româno-chirilică. București, Ed. științifică, 1968, p. 21-29). Rezultă deci că, din punct de vedere al cântării bisericești, s-au efectuat legături strânse cu ritul latin, ceea ce înseamnă că s-au adoptat genuri și formule melodice cântate în limba latină sau latină vulgară. Anii de maximă înflorire ai acestei filiații se circumscriu către sfârșitul secolului al IV-lea, după care, slăbind legătura cu imperiul, cântările înregistrează o traiectorie descendentă, mergând până la o totală estompare, datorită fuziunii tot mai strânse cu cultura creștină de orientare grecească, bizantină.

Creștinismul în Dacia nu a fost puternic, deoarece nu avea sprijin în forme organizatorice. Religia proto-românilor era instinctivă, fapt pentru care adeseori a fost denumită populară. În consecință. nebeneficiind de o formă superioară, la care se adaugă instabilitatea politică datorită migrațiilor neîncetate, nu s-au putut întemeia lăcașuri durabile, care să constituie în același timp focare de cultură, școli de scris, citit și cântări. Așa cum a fost, creștinismul danubian își are rolul său și calea sa proprie, cu reflexe demne de reținut în compartimentul muzical.

Curentul muzicii ecleziastice de origine greacă va exercita o influență puternică asupra muzicii de cult de la nordul Dunării, concurând din ce în ce mai primejdios cântarea creștină de tip latin. Focarul noii influențe își are reședința la Constantinopol, denumit anterior Bisantium sau Bizantis, materializare administrativă a ideii lui Constantin cel Mare, care în anul 330, inaugurează solemn, într-un fast strălucitor, capitala Imperiului roman de răsărit, atribuindu-i numele său. După divizarea Imperiului în cel de Apus și cel de Răsărit, în 395, tradiția elenistică din acest centru va câștiga teren, reușind în secolul V, sub Justinian, să se impună într-o manieră ce se voia continuatoare a marilor tradiții culturale și umaniste ale antichității grecești. Constantinopolul devine un centru cultural în care se împletesc cele mai diverse idei și tendințe, provenind din ținuturile Palestinei, Siriei, Iranului, Libanului, Greciei, Romei. Statutul bisericii orientale se bucura de o temeinică organizare, fiindu-i asigurat concursul instituțiilor administrative pentru cooptarea de noi supuși. Astfel se înființează episcopii în sudul Dunării cu rază de acțiune asupra nordului. Se duce o susținută campanie pentru dobândirea sferei de influență asupra locuitorilor stăpânitori ai spațiului carpatin, care continuau să profeseze religia în limba latină.

Aderarea la cultura bizantină, după anul 527, în timpul lui Justinian, la acea formă de gândire și expresie artistică legate de istoria și viața spirituală a lumii țărilor Orientului apropiat și balcanice, a însemnat pătrunderea în sfera de circulație valorică a uneia dintre cele mai avansate manifestări. Civilizația greacă renaște în mediul propice al Constantinopolului, dornic să opună Occidentului primatul său în toate domeniile activității politico-sociale, și continuă să exercite o percutantă forță de iradiere. Alături de arhitectura, pictura și literatura bizantină, muzica a introdus în tezaurul universal genuri și forme de o valoare care i-a infuzat atributele perenității peste veacuri. Imnurile, troparele și condacele bizantine au răsunat sute de ani, menținând trează o ancestrală tradiție, reevaluată și reașezată pe temeiuri noi, contemporane acelor vremuri și mentalități. Bogăția lor emoțională și ideatică, rânduiala cântărilor și monumentalismul ceremoniilor muzicale l-au impresionat într-așa măsură , în anii stagiului la Constantinopol, pe acela ce va deveni papa Grigore cel Mare, sistematizatorul și legiuitorul cântării Bisericii romane, ce a guvernat întreaga Europă apuseană pe linie muzicală secole la rând, încât l-au determinat să împrumute și să introducă practici bizantine, fapt pentru care a fost acuzat feroce că elenizează religia Romei (Petrescu, I.D. Aspecte și probleme ale muzicii bizantine medievale. În : Studii de muzicologie, vol.I. București, Ed. muzicală, 1965, p.108).

Fiind prin caracterul său universalistă, muzica bizantină nu revendică paternități atunci când este vorba despre teritoriile în care a controlat cântarea ecleziastică. Ca atare, muzica bizantină, cu autorii săi, indiferent de originea lor, datorită interpretării și stratificării tradiționale, aparține în egală măsură sirienilor sau grecilor, românilor și libanezilor. Fenomenul este similar și în zona influenței cântării gregoriene, care de asemenea, nu cunoaște încă individualitatea națională. Potrivit acestei situații, muzica religioasă a proto-românilor are suficiente puncte comune cu muzica altor popoare pentru a nu putea fi atestat cu precizie cui aparține inițial și totodată face parte integrantă din ființa sa culturală, deoarece a existat secole în șir ca o componentă organică a afirmării artistice. În lumina acestui raționament, melodiile bizantine sunt deopotrivă universale și proto-române, putând fi incluse în rândul capodoperelorcare au reprezentat cultura acelei epoci.

Merită reținut faptul că istoria consemnează perioade în care, datorită unor împrejurări politice, se restrâng sau se întrerup legături muzicale statornicite anterior. Către sfârșitul secolului al VII-lea, bulgarii s-au interpus între teritoriul țării noastre și centrele Imperiului bizantin, anihilând contactele anterioare. Acestea vor fi reluate și intensificate după creștinarea bulgarilor.

Până în secolul al X-lea, proto-românii, neavând o organizare statală, nu aveau așezată nici organizarea bisericească după modelul stabilit în alte țări, unde statul, sprijinindu-se pe biserică, o încuraja. Pe teritoriul Daco-României, organizarea bisericească pare să fi avut un caracter ce se întemeia pe inițiative individuale și conjuncturi vremelnice, nicidecum pe o putere statală. Cu toate acestea, este de presupus că proto-românii cunosc și păstrează canoanele muzicii religioase de circulație bizantină.

După creștinarea bulgarilor sub țarul Boris (anul 864), condiție a păcii în urma înfrângerii suferite de aceștia în lupta cu oștile împăratului de Răsărit, se produce o ofensivă a limbii slavone pentru dominarea ritualului bizantin, ofensivă care se extinde și asupra teritoriului Daciei. Așadar, o nouă fază în istoria muzicii bisericești survine, după ce se consolidează creștinismul la bulgari și se instituie forme organizatorice care să asigure cadrul expansiunii sale. Despre o asemena acțiune nu poate fi vorba decât după consolidarea noii credințe pe plan intern, la bulgari, prin urmare pe la mijlocul secolului al IX-lea. Proto-românii aveau credința cu mult înaintea bulgarilor (proto-bulgarilor); ba mai mult, atunci când aceștia s-au așezat în provinciile nord-dunărene, au beneficiat de concursul populației locale la opera de însușire a religiei. În anul 870 are loc la Constantinopol festivitatea care consfințește aderarea Bulgariei la Biserica Răsăritului, în prezența unor ierarhi greci și romani, precum și a solilor bulgari. Lui Chiril și Metodiu i se datorează traducerea cărților de cântări în limba slavonă, folosind, din secolul X, așa-numitul alfabet chirilic. Limba slavonă și acest sistem de scriere vor deveni și pentru români limbă oficială, în care se scriau cărțile, hrisoavele și letopisețele, în care se cânta liturghia cu melodiile sale.

Cântarea în limbile greacă și slavonă din cadrul bisericii românești adoptă formele și genurile muzicale existente până atunci, ceea ce oferă temeiul susținerii continuității elementului tradițional. Judecând după numărul manuscriselor în limbile slavonă și greacă transmise până la noi, rezultă că pe teritoriul României majoritatea copleșitoare aparține celei din urmă. Cultura slavonă va conferi dimensiuni indeite muzicii noastre. Apar atribute și modalități ce vor instaura un aparat lexical, fără însă a putea înlătura și substitui fondul străvechi de rezonanță latină. Dintre cuvintele slavone cu implicații muzicale reținem: vecernie, glas, stihoavnă, peasnă, sedelnă.

Religia, ca și muzica sa, a fost un instrument important în procesul etnogenezei, parcurgând până în secolul X faze ce pot fi delimitate de limbile în care se oficia: latina, greaca și slavona. După epoca dominării cântului latin, se afirmă paralelismul acestuia cu cântarea greacă, adică muzica bizantină, ce va câștiga prioritate, înregistrând o înflorire necunoscută anterior, de care se leagă instaurarea unui sistem de legi și norme riguros cristalizate, sistem ce se va afla la temelia unei prestigioase tradiții.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s