De unde vin convingerile „n-am voce” și „n-am ureche muzicală” și ce putem învăța chiar și la maturitate. Despre cuvinte care ne descurajează, deprinderi care se pot învăța și curajul de a încerca din nou.
„Eu nu cânt. N-am voce.”
Poate ai spus și tu asta. La o aniversare, când ceilalți au început să cânte. La o întâlnire între prieteni. Sau atunci când cineva te-a întrebat de ce nu te înscrii într-un cor. Uneori spunem aceste cuvinte râzând, înainte să apuce altcineva să ne judece. Alteori le spunem cu un regret sincer: ne-ar plăcea să cântăm, dar suntem convinși că ne lipsește ceva esențial. De unde știm însă că nu putem? Ne-a spus cineva, când eram copii? Am încercat și nu ne-a ieșit? Ne comparăm cu vocile pe care le auzim în înregistrări? Sau chiar întâmpinăm o dificultate pe care nimeni nu ne-a ajutat să o înțelegem? Răspunsul contează. Pentru că în spatele lui „n-am voce” se pot afla lucruri foarte diferite.
O nereușită poate ajunge să ne definească
Să ne imaginăm un copil care cântă în fața clasei. Nu nimerește sunetul de început, se încurcă, aude câteva râsete. Poate că melodia era prea dificilă. Poate că nu o învățase suficient. Poate că emoțiile l-au împiedicat să facă ceea ce reușea acasă. El poate pleca însă de acolo cu o concluzie mult mai simplă: „Eu nu pot cânta”. Între „nu mi-a reușit” și „sunt incapabil să fac asta” este o diferență mare. Prima afirmație vorbește despre o încercare. A doua pare să spună ceva definitiv despre noi. Când cred că nu mi-a reușit, mai pot întreba: „Ce am de învățat?”. Când cred că sunt incapabil, încep să mă întreb de ce aș mai încerca. Nu fiecare om nesigur pe vocea lui a trecut printr-o experiență dureroasă. Unii au dificultăți reale, alții au cântat foarte puțin, iar pentru mulți lucrurile se amestecă. Tocmai de aceea, nu este suficient să spunem nici „n-ai talent”, nici „totul este doar în mintea ta”. Cercetările arată că felul în care ne vedem propriile capacități muzicale are legătură cu dorința de a continua să participăm la muzică. Încrederea și priceperea se pot sprijini reciproc: reușitele ne încurajează să continuăm, iar participarea ne oferă ocazii să învățăm. Relația nu este însă o garanție că simpla încredere ne va face să cântăm corect.
Ce aude copilul atunci când nu este ales
În școală se fac selecții: pentru cor, pentru un solo, pentru o serbare. Profesorul poate căuta o voce potrivită unui anumit cântec sau un elev suficient de pregătit pentru un spectacol apropiat. Copilul nu cunoaște întotdeauna aceste motive. El vede că alții sunt aleși și poate înțelege: „Ei au voce. Eu nu”. O alegere făcută pentru un moment anume poate deveni, în mintea lui, un verdict pentru mult timp.Asta nu înseamnă că orice selecție este greșită. Contează cum o explicăm și ce posibilități îi oferim în continuare celui care nu a fost ales.„Pentru acest cântec vom alege acum o altă voce” are un înțeles diferit de „tu n-ai voce”. La fel de important este ce urmează: copilul mai primește îndrumare? Are ocazia să cânte și să progreseze? Știe ce poate îmbunătăți? Ca profesor de muzică, cred că avem o responsabilitate aici. Evaluăm ceea ce un elev reușește într-un anumit moment. Nu putem transforma acea observație într-o sentință despre tot ce ar putea învăța. Un copil care nu a primit un solo are în continuare nevoie de educație muzicală, de participare și de răbdarea adultului.
„N-am voce” poate însemna multe lucruri
Cineva spune „n-am voce” pentru că nu îi place cum sună. Altcineva, pentru că nu poate cânta notele înalte ale unei melodii. Unii se referă la faptul că falsează. Alții cântă atunci când sunt singuri, dar se opresc imediat ce ar putea fi auziți. Nu vorbim despre aceeași dificultate. Faptul că nu poți cânta o piesă în tonalitatea interpretului preferat nu este suficient pentru a-ți judeca vocea. Nici faptul că timbrul tău este diferit de al lui. Iar teama de a cânta în fața altora trebuie înțeleasă separat de ceea ce poți face efectiv. La fel se întâmplă cu „n-am ureche muzicală”. De multe ori, folosim această expresie pentru a spune, de fapt, „nu reușesc să cânt corect”. Dar a auzi un sunet și a-l reproduce sunt două lucruri diferite. Poți observa că vocea ta nu se potrivește cu melodia, fără să știi cum să o corectezi. Este ca atunci când recunoști pronunția corectă a unui cuvânt într-o limbă străină, dar încă nu reușești să îl pronunți la fel. Studiile asupra adulților care cântă inexact au identificat și persoane care aud bine diferențele dintre sunete, dar întâmpină dificultăți când trebuie să le reproducă. Așadar, faptul că cineva cântă fals nu dovedește, singur, că nu are auz muzical. Există și oameni care nu își dau seama că falsează. Pentru ei, simplul îndemn „ascultă mai atent” poate să nu ajute. Trebuie să aflăm ce reușesc să distingă și de unde putem începe, cu exemple suficient de simple și de clare.
Ce putem învăța, concret
Cântatul presupune mai multe deprinderi care lucrează împreună. Ascultăm un sunet, îl păstrăm în minte, încercăm să îl reproducem și verificăm dacă vocea noastră se apropie de ceea ce am auzit. Pentru cineva aflat la început, fiecare dintre acești pași poate avea nevoie de timp. Un adult poate începe prin a găsi mai sigur un singur sunet. Altul poate avea nevoie să exerseze o succesiune scurtă, în care melodia urcă sau coboară. Cineva poate reproduce corect începutul, dar pierde sunetul când încearcă să îl mențină. Acestea sunt dificultăți concrete, asupra cărora putem lucra. Expresia „n-am voce” nu ne spune ce să facem mai departe. Observația „aud sunetul, dar vocea mea pornește mai jos” ne oferă deja un punct de plecare. Și felul în care corectăm contează. „Nu e bine” lasă omul cu aceeași nesiguranță. „Ai cântat puțin mai jos; ascultăm din nou și căutăm sunetul împreună” îi arată ce poate ajusta. Progresul poate fi discret la început. Observi o greșeală pe care înainte nu o auzeai. Reușești să o corectezi. Cânți o frază mai sigur. Ai nevoie de mai puține încercări pentru a găsi sunetul potrivit. Aceste schimbări sunt importante. Încrederea poate crește din ele, fără să fie nevoie să te convingă cineva, din prima zi, că ai un talent extraordinar.
Mai putem învăța la maturitate?
Da, există motive întemeiate să încercăm. Cercetările arată că și adulții fără pregătire muzicală pot învăța, prin exercițiu, să deosebească mai bine sunetele apropiate ca înălțime — să recunoască, de exemplu, care dintre două sunete este mai grav și care este mai acut. Acesta este un progres important pentru educarea auzului muzical. Pentru a cânta mai corect, trebuie exersată și legătura dintre ceea ce auzim și ceea ce reproducem cu vocea. Cele două abilități se sprijină reciproc, dar nu se dezvoltă neapărat în același ritm. Într-un studiu cu adulți care cântau inexact, participanții au exersat reproducerea unor sunete și a unor mici fragmente melodice. Cele mai clare îmbunătățiri au apărut atunci când puteau și să vadă, pe un ecran, cât de aproape era sunetul cântat de modelul ascultat. Rezultatele au fost diferite de la o persoană la alta, iar o asemenea intervenție scurtă nu ne spune cât durează progresul fără practică ulterioară. Arată însă că precizia cântatului poate fi îmbunătățită prin învățare. Nu înseamnă că toți vom ajunge la același nivel sau că orice dificultate dispare dacă exersăm suficient. Există și dificultăți persistente de percepție muzicală, inclusiv cele întâlnite în amuzia congenitală. Aceasta nu poate fi presupusă doar pentru că cineva cântă fals sau spune că nu are ureche muzicală. Putem încuraja oamenii fără să le promitem rezultate identice. Și putem lua în serios o dificultate fără să declarăm că nu există nimic de făcut.
Cum arată un început potrivit
Pentru un adult nesigur, începutul ar trebui să ofere claritate: ce reușesc deja, ce îmi este greu și care este următorul pas accesibil? Aș porni de la fragmente scurte, într-o zonă comodă a vocii, cu timp pentru ascultare și repetare. Aș urmări o dificultate pe rând și aș explica precis ce s-a îmbunătățit. Practica regulată și îndrumarea adaptată sunt mai utile decât încercarea repetată a unui cântec prea dificil, fără să înțelegem unde ne blocăm. La fel de important este să existe un loc în care omul să poată greși fără să fie ridiculizat. Richards și Durrant au urmărit timp de șapte luni un grup de adulți care se considerau incapabili să cânte și participau la un curs. Au observat atât dezvoltare vocală, cât și schimbări de atitudine într-un cadru de învățare atent coordonat. Studiul nu oferă o rețetă universală, dar arată cât de mult merită să luăm în considerare oportunitatea de a învăța și felul în care aceasta este oferită. Poate că unii oameni au avut nevoie, înainte de toate, să întâlnească pe cineva care să le explice ce pot exersa, după ani în care au auzit doar că nu pot. Nu fiecare persoană care își dorește să cânte visează la o carieră pe scenă. Poate vrea să cânte cu propriul copil, să participe la un cor sau să se bucure de o melodie fără să se oprească, rușinată, după primele sunete. Aceste dorințe merită luate în serios. Înainte să spunem din nou „n-am voce” sau „n-am ureche muzicală”, ne putem întreba: am avut cu adevărat ocazia să învăț? Mi-a explicat cineva ce îmi este greu? Am încercat într-un context în care greșeala era acceptată ca parte a învățării? O nereușită din copilărie nu ne spune totul despre posibilitățile noastre de astăzi. Poate că nu suntem pregătiți să spunem „pot cânta”. Dar putem începe cu ceva sincer, care lasă loc unei experiențe noi:
„Nu știu încă ce pot învăța. Aș vrea să aflu.”
Bibliografie selectivă
- Demorest, S. M., Kelley, J., & Pfordresher, P. Q. (2017). Singing Ability, Musical Self-Concept, and Future Music Participation. Journal of Research in Music Education, 64(4), 405–420. Citește sursa.
- Berglin, J., Pfordresher, P. Q., & Demorest, S. (2022). The effect of visual and auditory feedback on adult poor-pitch remediation. Psychology of Music, 50(4), 1077–1090. Citește sursa.
- Micheyl, C., Delhommeau, K., Perrot, X., & Oxenham, A. J. (2006). Influence of musical and psychoacoustical training on pitch discrimination. Hearing Research, 219(1–2), 36–47. Citește sursa.
- Richards, H., & Durrant, C. (2003). To Sing or Not to Sing: A study on the development of ‘non-singers’ in choral activity. Research Studies in Music Education, 20(1), 78–89. Citește sursa.
- Wise, K. J., & Sloboda, J. A. (2008). Establishing an empirical profile of self-defined “tone deafness”: Perception, singing performance and self-assessment. Musicae Scientiae, 12(1), 3–26. Citește sursa.
