Claudio Monteverdi

Claudio Monteverdi (1567-1643) s-a născut la Cremona la 15 mai 1567 și a murit la Veneția la 29 noiembrie 1643. În timpul vieții Monteverdi a beneficiat de aprecierea contemporanilor săi. La câteva generații după moartea lui însă, Monteverdi a fost dat uitării pentru multă vreme. În prima jumătate a secolului al XIX-lea s-a mai amintit de el atunci când s-a publicat în Germania masivul studiu al lui Carl von Winterfeld despre Giovanni Gabrieli, care atrăgea oarecum atenția și asupra lui Monteverdi. Prima ediție modernă a operei sale Orfeu a fost tipărită abia în 1881. Au avut loc reprezentări sporadice cu operele lui Monteverdi pe ici pe colo inclusiv o versiune modernizată a lui Orfeu la Metropolitan Opera în 1912. Abia după al doilea război mondial opera lui Monteverdi avea să renască. Dintr-o dată operele lui Monteverdi aveau să fie puse în scenă în întreaga lume occidentală. Muzica lui Monteverdi este o muzică îndrăzneață, bazată pe o admirabilă tehnică compozițională.
Se știe foarte mult despre diferitele aspecte ale vieții lui Monteverdi: unde a lucrat, ba chiar și cât a fost plătit; în schimb, nu prea există date despre omul Monteverdi, deși, din fericire, a fost un corespondent prolific și există 121 de scrisori păstrate, unele dintre ele foarte lungi, ilustrând o personalitate iute la mânie, care știa să-și apere drepturile.
Monteverdi și-a petrecut primii douăzeci și patru de ani ai vieții, până în 1591, la Cremona, orașul viorilor, unde Andrea Amati (1520-1578) elabora acele tehnici care au culminat în lucrările familiilor Stradivari și Guarnieri. Tatăl lui Monteverdi era medic. Claudio a fost cel mai mare copil din familie; a avut patru frați și surori. Se presupune, deși nu există nicio dovadă în acest sens, că a frecventat Universitatea din Cremona. A studiat cu Marc Antonio Ingegneri, care răspundea de activitatea muzicală a Catedralei din Cremona. În primele trei lucrări ale lui Monteverdi – Cântece Sacre din 1582, Madrigale spirituale din 1583 și Canțonete pe trei voci din 1584 – el spune cu mândrie despre sine că este „discipolul lui Ingegneri”. Primele sale două cărți de madrigale laice au fost publicate la Cremona în 1587 și 1590. Este clar că Monteverdi era un tânăr foarte harnic și deosebit de talentat. La vârsta de 20 de ani, își câștiga deja titlul de maestru cu prima s-a carte de madrigale. Printre influențele pe care le-a suferit Monteverdi în perioada de început a evoluției sale există urme a Școlii Olandeze. În cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, compozitorii din întreaga Europă copiau stilul olandez, care era aproape oficial pentru muzica sacră. Vestiți compozitori olandezi călătoreau foarte mult și își răspândeau peste tot lucrările. Guillaume Dufay (1400-1474) a petrecut mulți ani la Roma, Florența, Torino. Johannes Ockeghem (cca 1420-1497), născut în Flandra, a activat la curtea franceză și în Spania. Josquin des Pres (cca 1440-1521) i-a influențat pe muzicienii din Milano, Florența și Roma. Heinrich Isaac, născut în Brabant (cca 1450-1517), a lucrat la Florența VIena și Roma. Adrian Willaert (cca 1490-1562) și-a petrecut o mare parte a carierei la Veneția. Elevul său, Cipriano da Rore (1516-1565), a fost succesorul lui în calitate de maestro di cappella la San Marco. Orlando di Lasso (1532-1594) a petrecut mulți ani în Italia înainte săs se mute la Munchen, unde și-a petrecut ultimii treizeci și opt de ani de viață. Jacobus Clemens, cunoscut sub numele de Clemens non Papa (cca 1510-1556) a trăit un timp la Florența.
Monteverdi a beneficiat de o instruire temeinică în stilul olandez; profesorul său, Ingegneri, studiase cu Cipriano da Rore. Dar încă din tinerețe, Monteverdi a fost refractar la regulile stricte și la murmurul continuu al polifoniei olandeze. Putea să scrie în orice stil dorea însă muzica laică îl interesa mai mult decât cea religioasă și va manifesta această preferință tot restul vieții. Forma muzicală care se pare că l-a interesat cel mai mult a fost madrigalul, transformat într-un mediu de creație cantabil, fluent, adesea dramatic de către Luca Marenzio (1553-1599) și Carlo Gesualdo (1560-1613). De regulă, madrigalul era o scurtă poezie pusă pe muzică pentru două sau mai multe voci (rareori mai mult de șase), adesea, dar nu întotdeauna cu acompaniament instrumental. Madrigalele puteau fi emoționale și manieriste, muzica ilustrând conținutul poeziei (moarte – coborâre cromatică, zbor – coloratură ascendentă și descendentă, durere- oftat aspirat etc.) Când madrigalul italian a ajuns în Anglia, compozitorii de aici – Wilbye, Weelkes și alții din marea perioadă elisabetană – s-au delectat și ei pictând cu ajutorul cuvintelor.
La fel ca și toți ceilalți compozitori din această perioadă, Monteverdi a început să caute o slujbă la o Curte sau pe lângă o biserică,imediat ce și-a terminat perioada de ucenicie. Era un violonist excelent, publicase patru lucrări, călătorise puțin, așadar nu trecea drept un provincial. În 1590 și-a găsit prima slujbă oferindu-i-se postul de cântăreț și violonist la Curtea Gonzaga din Mantua. La început Monteverdi a lucrat sub conducerea lui Gian Giacomo Gastoldi, care fusese numit maestro di capella în 1582. Monteverdi a învățat probabil foarte mult și de la olandezul Giaches de Wert, care era un vestit madrigalist și fusese mai înainte maestro di capella la Curtea de la Mantua. Printre alți muzicieni valoroși ai Curții se numărau Benedetto Pallavicino, Lodovico Grossi da Viadana și Salamone Rossi (l`Ebreo – evreul). Era un grup strâns unit de muzicieni pentru Curte și pentru Biserică.

Monteverdi primește postul de maestro di capella dar salariul era foarte mic, munca grea și de mare răspundere, iar Monteverdi, care avea dificultăți financiare, se afla într-o stare de agitație permanentă. Era chiar prea ocupat ca să mai poată compune. Există un interval de unsprezece ani între madrigalele lui din 1592 și următoarea publicație, a patra carte de madrigaluri din 1603. A cincea a apărut în 1605 și a fost atacată de Giovanni Maria Artusi, un conservator academic. Totuși, Cartea a V-a a făcut din Monteverdi un compozitor internațional. Ea a fost publicată în Germania, Danemarca și Belgia. În 1607 au apărut Scherzouri muzicale pentru trei voci, urmate de prima operă a lui Monteverdi, Orfeu.
Monteverdi este primul mare nume in istoria operei. El a dat noului gen dramatico-muzical o strălucire si totodată o profunzime care cu greu a putut fi depășită. „Orfeu” este unica printre operele de atunci prin impunerea formei muzicale pe elementele neorganizate ale poeziei, un rezultat al înclinării lui Monteverdi către simetrie și formalizare. Diferența dintre el si membrii Cameratei lui Bardi este că florentinii s-au dovedit în primul rând teoreticieni deciși să-și croiască un drum nou, iar Claudio Monteverdi a fost cel dintâi artist de geniu care a mers pe acest drum, lărgindu-l, înfrumusețându-l, deschizându-i noi perspective. El s-a dovedit a fi in primul rând muzician si nu s-a complăcut într-o imitație a trecutului oricât de glorios a fost acesta. Imaginația, inspirația și înclinația sa către tensiunea dramatismului își căutau elementul de expresie cel mai potrivit, iar madrigalul polifonic pe care îl stăpânea i se părea insuficient pentru a reda tumultul unui conflict puternic.
Opera „Orfeu” a fost comandata de Ducele de Mantua, Vincenzo Gonzaga, la a cărui curte Monteverdi lucra ca „maestro di cappella”. Reprezentarea operei, la 24 februarie 1607, in sala Academiei Iubitorilor de Arte Frumoase (Accademia degli Invaghiti) din Mantua poate fi considerată ca prima izbândă totală a teatrului liric care înscrie în paginile istoriei lui cea dintâi capodoperă.
Libretul nu era lipsit de convenționalismele epocii. Nu lipsesc nici dansurile pastorale, nici intervenția „supranaturala” a lui Apollo care in final îl duce pe Orfeu in Olimp, nici scenele câmpenești cu nimfe si pastori. Ceea ce aduce nou Monteverdi este expresivitatea directa. Toate resursele pe care i le putea oferi experiența sa de contrapunctist au fost îmbinate genial cu noul stil recitativ al florentinilor ceea ce a dus la ridicarea rangului operei de la simpla povestire muzicală pastorală la rangul de adevărată dramă.
În timp ce în „Euridice” Peri încredința din când în când doar câteva măsuri instrumentelor, „Orfeo” cuprinde nu mai puțin de paisprezece piese orchestrale independente, intitulate „sinfonie” în care farmecul pastoral se îmbină cu expresia dramatica. Datorita cunoștințelor sale, Monteverdi este primul compozitor de opera care știe să folosească contrastele si combinațiile timbrale ale diferitelor instrumente pentru a reda un anumit efect dramatic. Stilul introdus de Monteverdi în operă a rămas cunoscut sub numele de „concitato” (animat), care traduce în muzică și sentimentele de încordare, de neliniște și frământare, care lipseau din creațiile înaintașilor.
A doua operă a lui Monteverdi pentru Mantua a fost „L’Arianna” reprezentată la 28 mai 1608. Libretul este scris de Rinuccini. Din această operă s-a păstrat doar scena a VI-a, scena din care face parte acel „lamento” (tânguire) al eroinei părăsită de iubitul ei necredincios.
După moartea ducelui Vincenzo Gonzaga in 1612, Monteverdi obține, datorită faimei sale deja răspândită în toată Italia, funcția muzicală cea mai dorită, aceea de maestru de cor și dirijor la catedrala San Marco din Veneția. În această perioadă compune, pe lângă muzică bisericească, „Peleus si Thetis” (1616), „Amorul Dianei si al lui Endimione” (1618), „Andromeda” (1620), „Falsa păstoriță Licori” (1627), „Răpirea Prosperinei” (1630), „Biruința lui Amor” (1627) si „Adone” (1639). Partiturile celor mai multe dintre piese sunt pierdute. S-a păstrat însă capodopera maturității creatoare a lui Monteverdi, opera „Il Nerone ossia L’Incoronazione di Popeea” (Nero sau Încoronarea Popeei) reprezentată în 1642, pe scena teatrului „SS Giovanni e Paolo” din Veneția. Compusă la șaptezeci si cinci de ani, ea a fost asemuită în istoria operei, cu triumful creator de la sfârșitul vieții unui alt mare compozitor italian de mai târziu, cu „Falstaff” al lui Giuseppe Verdi.
„L’Incoronazione di Popeea” (Încoronarea Popeei) se deosebește fundamental de operele anterioare: în locul eroilor mitologiei sau imaginari, ea aduce pe scenă personaje cunoscute din istorie și, prin aceasta, creează un model de operă istorică, model ce va deveni tradițional secole de-a rândul. Acesta este aportul cel mai însemnat pe care Monteverdi îl aduce în dezvoltarea teatrului muzical, pe care l-a slujit cu toate resursele geniului său.

O istorie cuprinzătoare a dezvoltării muzicii „rappresentativa” în prima jumătate a secolului al XVII-lea era deja scrisa. Producții ale spectacolelor de opera erau sporadice și episodice urmând drumuri diferite în concordanță cu caracterul și tradițiile curților și orașelor. La Florența opera a jucat un rol relativ mic în cursul constant al spectacolelor cu muzica ( balli, intermedi, mascheratas, cocchiate) din aria curții de Medici și a fost limitată la evenimente naționale. În 1619 „Il Medoro” a lui Gagliano (pierduta; textul de Andrea Salvadori) a celebrat alegerea cumnatului lui Cosimo de Medici, Împăratul Ferdinand al II-lea. „La liberazione di Ruggiero dall’isola d’Alcina” de Francesco Caccini (1625, textul de Ferdinando Saracinelli) jumătate operă jumătate balet a fost prezentată cu ocazia vizitei prințului Wladislas Sigismund al Poloniei; iar „La Flora” de Peri și Gagliano (1628, textul de Salvadori) a făcut parte din festivitățile căsătoriei Margheritei de Medici cu Ducele de Parma. Însă cea mai reușită dintre toate a fost favola lui G.C. Coppola „Le nozze degli dei” pusă pe muzică de „cinci compozitori principali ai orașului” și jucată „fără a chema vreun muzician străin”, pentru căsătoria Marelui Duce Ferdinando al II-lea cu Vittoria della Rovera in 1637.
Bolognia, care nu avea curte, pentru mult timp a fost supusă unui regim de „intermedi” ca acelea ale lui Girolamo Giacobbi „Aurora ingannata” (1608, textul de Campeggi) sau „Ulise si Circe” de Ottavio Vernici (1619, text de Branchi), în general reprezentate la academiile locale; puțina cantitate de muzică ce a supraviețuit arată câteva influențe ale stilului recitativ florentin. Alte reprezentări au fost date, mai rar, în alte orașe, printre care Vicenza și Viterbo, și de asemenea la curți cum e cea de la Parma, unde in 1628, montarea a cinci „intermedi” de Monteverdi pe versuri de Ascanio Pio di Savoia, si turneul lui Claudio Achillini „Mercurio e Marte”, au servit drept replica la „Flora” florentina.