Meterhanea și Tabulhana – despre muzica otomană la curțile domnești din Principate

Cea mai importantă formație importată din Istanbul la curțile principilor de la București și Iași era orchestra de ceremonii, sau așa-numita „muzică turcă a domnului”, formată, la rândul ei, din două orchestre: meterhaneaua sau muzica de curte (numită și orchestra domnească) și tabulhanaua sau muzica militară a ienicerilor.

Primite în dar de la Înalta Poartă odată cu binecunoscutele însemne ale domniei, începând cu jumătatea veacului al XVII-lea aceste formații erau constituite din cântăreți și instrumentiști, în majoritate otomani, veniți din toate părțile Orientului, și aproape întotdeauna aflați sub autoritatea muzicală a unui mehter (sau mehter-bașî – capelmaistru) turc, iar mai târziu a unui tufecci-bașa. Uneori, alături de muzicienii otomani, scrierile vremii amintesc și despre existența unor mehteri valahi și moldoveni. Vestitul călător otoman, Evliya Çelebi ”(1611 – 1682), confirmă că la curțile domnești din Țările Române meterhaneaua turcă interpreta „în spatele steagului” , iar în fața lui „cântau trompetele și tamburile ghiaurilor ”. Se pare că în spațiul extracarpatic avem de-a face cu două meterhanele: una a otomanilor și una a „ afurisiților”, aceasta din urmă fiind formată, cel mai probabil, din români de rit ortodox.

Adesea s-au confundat numele și funcțiile celor două orchestre otomane, meterhanea și tabulhana. Primul care face distincția între formația „camerală” a domnitorului (meterhanea) și fanfara domnească (tabulhana) este Franz-Joseph Sulzer, prezent spre toamna lui 1774 la curtea lui Alexandru Ipsilanti.

În terminologia românească vom întâlni această orchestră de ceremonii și cu denumirea de chindie pentru că unul din momentele zilei în care fanfara ienicerilor interpreta era chiar cel de la apusul soarelui. Protocolul sultanului impunea ca aceste orchestre de ceremonial să fie prezente, în primul rând, la ceremoniile oficiale ale beilor Moldovei și Țării Românești, precum înscăunarea unui nou domn potrivit unui ritual moștenit de la fastul încoronării împăraților bizantini, la reconfirmarea în scaunul de domnie, la cele mai importante sărbători religioase (Paște, Crăciun, Sfântul Vasile și Bobotează etc.), dar și la hramurile bisericilor, la primirea solilor străini și a marilor demnitari otomani, la funeraliile domnitorilor, la ospețele și petrecerile private organizate de aceștia și uneori la numirea unor dregători.

În afara ceremoniilor menționate mai sus, meterhaneaua și tabulhanaua trebuiau să interpreteze zilnic, dimineața, după chemarea la rugăciune a credincioșilor musulmani, dar și după-amiaza, acest lucru petrecându-se, de cele mai multe ori, fie înaintea Domnului, fie sub ferestrele palatului acestuia. Dintr-o anumită perspectivă am putea vorbi e adevărate „stagiuni de concerte” la curțile și palatele domnești din Principate.

Cele două formații – meterhaneaua și tabulhanaua – se vor afla în serviciul curții imperiale otomane până în anul 1826 când vor fi desființate de sultanul Mahmud al II-lea (1785-1839)împreună cu corpul de ieniceri, în timp ce în Țările Române fanfara turcească va fi înlocuită treptat cu fanfara de tip european câțiva ani mai târziu (1830), odată cu apariția Regulamentelor Organice și înființarea armatei moderne (Straja pământească).