ISTORIC
Trombonul are o origine destul de veche. A figurat în formele sale primitive, în familia tubelor – trompetele latinilor – denumit tuba ductilis. Unele mărturii pretind că în ruinele orașului Pompei s-ar fi găsit două exemplare admirabile, făcute din bronz, cu muștiucul de aur. Din păcate lipsește confirmarea existenței lor în vreo colecție. Un strămoș, față de care mărturiile sunt mai boogate, este un fel de corn, curbat mult, cu tuburi mobile, un adevărat trombon, semnalat încă din secolul IX, denumit în documentele evului mediu sacqueboute.
Trombonul cu culise, adică acela al cărui tub se poate lungi sau scurta, prin lunecarea unui fragment (culisa), descinde din exemplarele mai sus pomenite, fără a mai suferi atâtea transformări ca celelalte instrumente. În momentul în care s-a produs aplicarea pistoanelor la instrumentele de alamă, s-a făcut adaptarea și la trombon. Sonoritatea obținută nu a fost superioară vechilor tipuri și, fără să se excludă unele pe altele, trombonul cu pistoane s-a încetățenit în fanfare, în timp ce trombonul cu culise a rămas în orchestra simfonică, fiind mai maleabil în producerea sunetelor.
În decursul istoriei, s-a construit o întreagă familie de tromboni (piccolo, soprano, alto, tenor, bas și contrabas); dintre aceștia s-a consacrat până la urmă numai trombonul tenor.
Pare ciudat că, deși erau cunoscuți și utilizați la o anumită epocă (Monteverdi folosește în Orfeo – 1607 o partidă de 5 tromboni), trombonii nu figurează curent în partiturile simfoniilor clasice. Beethoven îi folosește numai în cazuri extreme de tensiune sonoră. În schimb, erau utilizați în muzica dramatică (de operă).
DESCRIEREA INSTRUMENTULUI ȘI A FUNCȚIONĂRII SALE
Trombonul, la capătul căruia se găsesc clasicul muștiuc și pavilionul, este format dintr-un tub cilindric lung, îndoit de două ori, încât fragmentele devin paralele. Brațele tubului se îmbucă într-un tub curbat (culisa), care lunecă de-a lungul lor, mărind sau scurtând lungimea. În felul acesta, se determină, cu contribuția buzelor, diferite înălțimi ale sunetului.
POSIBILITĂȚILE TEHNICE ȘI EXPRESIVE
Trombonul susține cu energie registrul mediu și grav în familia alămurilor. Întinderea de care dispune în mod curent este:
Dar, sub limita gravă expusă mai sus, după un gol în întinderea lui muzicală apar câteva sunete și mai grave care trebuie folosite cu grijă (nu pot fi emise scurt, fiindcă nu apucă să intre în vibrație; nu pot fi ținute lung, deoarece consumă mult suflu).
La trombonul modern, printr-un dispozitiv special, golul dintre aceste limite poate fi completat cu sunetele care lipseau altădată, adică:
Aceste sunete rămân însă slabe, nesigure, periculoase. Omogenitatea sonoră este perfectă pe toată întinderea curentă, arătată inițial.
Trombonul este un instrument de forță și plinătate, de robustețe și vitalitate. Acordurile sau melodiile încredințate se remarcă, se impun. Evitând legato pe porțiuni mai mari, trombonului îi convin sunetele detașate, accentuate, apăsate, arpegii, note repetate, fără să abuzeze de trăsături prea agile sau note prea lungi, mai ales în grav. Totuși, modernii scriu pasaje destul de dificile, pe care executanții abili le rezolvă. Un efect special, tipic trombonului cu culise, este glissando, obținut foarte ușor prin alunecarea culisei. Timbrul său impozant, măreț, devine răgușit, pierdut sau chiar glumeț, prin introducerea surdinei în pavilion.
ROLUL ÎN ORCHESTRĂ
Cei 3 tromboni, utilizați curent în partiturile moderne, susțin din plin baza armoniei la alămuri sau impun cu prestanță melodia ce li se acordă când, reuniți la unison, pot să se remarce peste întreaga orchestră.
Despre Muzică 