ISTORIC
Originea cornului, ca a tuturor instrumentelor de suflat, se pierde în urmă, până la primitivul tub de care vorbeam la flaut. Specificarea și deosebirea au venit pe urmă. S-a suflat în frunză, în solz de pește, în scoică, într-un corn de animal etc. Ne vom opri la acest ultim caz, pentru că de aici a pornit evoluția instrumentului pe care îl urmărim acum.
Găurindu-se cornul unui zimbru, bivol, bou, berbec sau dintele de elefant etc., s-a obținut un instrument robust și sonor, emițând la început, un singur sunet, destul de puternic însă pentru a străbate codrii și câmpiile, fie ca semnal de chemare, fie ca îndemn în luptă, în ațâțarea sau înfricoșarea animalelor la vânătoare etc., altfel spus, un mijloc de întârire a omului în acțiunile sale din mijlocul naturii.
Prin diverse moduri de a sufla ca și prin perfecționarea primitivelor exemplare, s-au putut obține mai multe sunete și, astfel, nevoia de a cânta și-a găsit mijlocul de a fi satisfăcută. Treptat, cornul se construiește din diferite materiale: alamă, bronz, fier, sticlă, argint etc.
Cu nenumăratele variante în formele pe care le ia, cornul este prezent la toate popoarele vechi (evrei, greci, romani, indieni etc.). Romanii își însuflețesc armatele cu orchestre întregi formate din instrumentiști care cântă din corni de aramă și alamă.
Cornul metalic, de alamă, se impune din ce în ce mai mult; în decursul veacurilor, se consacră trei tipuri:
- cornul de vânătoare
- cornul de armonie (natural)
- cornul cu ventile (cu pistoane sau cromatic) dintre care ultimele două intră în orchestră și în istoria muzicii.
DESCRIEREA INSTRUMENTULUI ȘI A FUNCȚIONĂRII SALE
După cum se vede cornul este format dintr-un tub de alamă, răsucit de mai multe ori (ca să nu ocupe prea mult spațiu), având la un capăt muștiucul iar la celălalt, pavilionul. La cornul de vânătoare, tubul este continuu, fără putință de întrerupere. La cornul natural, de armonie, încolăcitura poate fi întreruptă prin detașarea și scoaterea unui fragment de tub. Acolo, se poate atașa un tub de schimb (colac) care, prin dimensiunile sale, lungește sau scurtează lungimea cornului, deci posibilitatea de a scoate și alte sunete mai joase sau mai înalte.
În consecință, la corn, înălțimea sunetelor se determină, pe de o parte prin acțiunea buzelor (care măresc sau micșorează intensitatea coloanei de aer), pe de altă parte, prin schimbarea colacilor (care scurtează sau lungesc tubul, corpul instrumentului). Acesta este cornul folosit în partiturile clasice și romantice până în a doua jumătate a secolului XIX.
Funcționarea și rezultatele sunt reduse la un număr insuficient de sunete, cornul naturalneputând dispune de toate treptele dintr-o gamă, ci numai de câteva. Din această cauză, desfășurările melodice, tipice lui, sunt foarte reduse ca întindere și rare ca apariție în lucrările vremii, rolul său rămânând mai mult să susțină anumite acorduri, de unde și numele de corn de armonie.
Compoziția înaintează însă, creatorii simt nevoia glasului său în mijlocul orchestrei, Beethoven și Weber mai ales combină câte două perechi de corni pentru a putea obține sunetele necesare acestei partide. Pe de altă parte, constructorii se străduiesc să adapteze cornii noilor cerințe, făcându-i mai compleți și mai mobili.
E de remarcat invenția lui Kolbel din Petersburg, care, în 1760, adaptează cornului clape, asemenea celor de la instrumentele de lemn, iar la sfârșitul aceluiași secol, Haltenholf, în Germania, înzestrează cornul cu o pompă de culise pentru a regla intonația. În 1815, în Silezia, , Bluhmel și Stolzel dau la iveală invenția care se va numi cornul cromatic sau cornul cu ventile (pistoane) și anume cu două, urmând ca în 1819 alți constructori să adauge un al treilea piston.
În ce constă folosirea pistoanelor și care este avantajul și progresul pe care îl aduc? Tubul încolăcit al cornului este în legătură cu trei corpuri de pompă, în care acționează niște ventile (supape) care deschid sau închid comunicarea mai departe, după cum se apasă sau nu pistoanele în diferite combinații. În felul acesta se obține, instantaneu, lungirea sau scurtarea tubului, care, prin combinații cu buzele executantului, pune la dispoziție întreaga scară muzicală, în limitele instrumentului.
POSIBILITĂȚILE TEHNICE ȘI EXPRESIVE
Cornul cromatic, consacrat azi, este acordat în fa și are următoarele întinderi (scrisă și reală):
La corn se pot emite mai multe felur de sunete:
- Deschis (obișnuit), când instrumentul vibrează liber, cu pavilionul deschis;
- Bouche (înfundat), când instrumentistul introduce mâna în pavilion, astupându-l parțial, cu efect de ecou șters, îndepărtat;
- Surdinat, când pavilionul se astupă cu o surdină (un trunchi de con din mucava sau alt material care amortizează parțial vibrațiile), cu o sonoritate stinsă, discretă, misterioasă.
În cazurile în care se urmărește o sonoritate deschisă, la maximum de strălucire, se cere cornul cu pavilionul în sus. Între alte efecte speciale, cornul poate luneca (glissando) numai pe câteva sunete. Grație introducerii pistoanelor, cornul poate intona destul de ușor game de tot felul, arpegii, triluri. Poate ataca cu precizie și voiciune note repetate în diferite figuri ritmice cu o articulație clară și pregnantă, margând până la repetarea, ca un zbârnâit, a unui sunet (Flatterzunge) menționat și la flaut.
Cel care avea să-i consacre revoluția tehnică și artistică, pe plan muzical, va fi Wagner, care, utilizând în partiturile sale cornii și celelalte alămuri cu pistoane, îi face să-și desfășoare din plin noile posibilități. În felul acesta, orchestra simfonică capătă un glas și un aspect nou.
Personalitatea cornului se remarcă din plin prin pitorescul și poezia pe care le degajă, putând să treacă de la meditația discretă la durerea sfâșietoare, la eroicul generos și festivul strălucitor. În evocarea naturii, el amintește sunetele îndepărtate ale strămoșilor săi, ca și chemarea buciumelor și tulnicelor noastre ce înfioară pădurile.
Nu s-au scris multe concerte pentru corn, în schimb, rar compozitor modern care să nu acorde pasaje solistice pregnante acestui instrument, în paginile sale orchestrale sau ale muzicii e cameră.
ROLUL ÎN ORCHESTRĂ
Cei patru corniști, componenți obișnuiți ai orchestrei moderne, s-au specializat în felul următor: cornii 1 și 3, sunetele înalte și medii; 2 și 4, sunetele joase și medii. Departamentul lor formează o partidă perfect omogenă pentru susținerea acordurilor, fie izolați, fie integrați în restul alămurilor, sau ca fond, sau ca întărire a celorlalte familii (lemne, coarde) cu care se aliază cu multă mlădiere.
Cu Wagner, alama începe o viață și o carieră nouă. Această familie, care până atunci susținea, în general, unele accente, arpegii și acorduri, iese acum la iveală pe primul plan și cântă, cu toată intensitatea răscolitoare de care este capabilă, marile sentimente ajunse la paroxism.
Despre Muzică 