Cornul englez este tot un instrument cu ancie dublă, o varietate de oboi, cu o întindere deplasată mai spre grav. Instrumentul derivă din oboe di caccia, utilizat frecvent în partiturile lui Bach.
Tipurile vechi erau niște instrumente curbate, încovoiate, acoperite cu piele, pentru a produce o anumită sonoritate, asemănătoare cornului, ceea ce explică denumirea de corn, nepotrivită în familia lemnelor. Cornul englez arată ca un oboi mai mare, de circa 90 cm, al cărui pavilion sferic subliniază în siluetă deosebirea față de acesta, arătând mai degrabă ca un oboe d`amore ceva mai mare. Cornul englez este un instrument transpozitor, acordat în fa. Are aceeași întindere scrisă ca și oboiul, sunetele emisie reale, sunând însă cu o cvintă mai jos:
Cornul englez nu este un instrument tipic pentru pasajele de viteză sau agilitate. Domeniul său specific îl constituie desenele domoale, leneșe, încărcate de o notă de melancolie, suferință sau visare. Cum foarte sugestiv remarcă Berlioz, e ceva în glasul lui de depărtare în timp sau în spațiu. În ceea ce exprimă, el nu poate atinge violența sau paroxismul, sonoritatea sa fiind specifică imaginilor șterse, voalate, estompate, nostalgice sau melancolice.
ROLUL ÎN ORCHESTRĂ
Introdus mai târziu (clasicii nu l-au utilizat) în orchestra simfonică, se folosește un singur corn englez, rolul său fiind mai mult melodic, în desfășurarea pasajelor care-i sunt specifice. I se încredințează și susținerea armoniei, alături de celelalte instrumente cu ancie dublă, în vederea unei sonorități omogene.
Despre Muzică 