Instrumente cu ancie dublă
ISTORIC
Se pare că oboiul se trage din anticul aulos (instrument cu ancie la vechii greci) și tibia (la romani). Legendele atribuie diferitelor personaje, mai mult sau mai puțin mitologice, inventarea lui, fără ca vreunul din ele să merite a fi luate științific în considerare. Mai degrabă instrumentul s-a născut firesc, anonim, neplasat în timp și spațiu, poate în mai multe locuri deodată. Unii l-au făcut din trestie, alții, din tulpine de orz, unii folosesc lotusul, alții oasele animalelor, de unde și numele de tibia.
Instrumentul, evoluat în nenumărate specii, era nelipsit în tragediile și ceremoniile antice și se pare că era cultivat cu ardoare în toate clasele sociale. Strămoșii oboiului sunt semnalați și la egipteni, chinezi, arabi, perși etc. iar sunetele lor – după mărturiile vremii – sunt pătrunzătoare și înspăimântătoare, producând un puternic efect asupra auditoriului. În evul mediu, instrumentele de suflat sunt reunite într-o singură denumire: par sufflacion. Trubadurii, truverii, jonglerii, menestrelii și alți muzicanți medievali cântau la tot felul de instrumente, câteva desene îi surprind folosind oboaiele epocii respective. Multă vreme hautbois a fost denumirea acordată în general instrumentelor de lemn, treptat termenul s-a limitat numai la oboi. În orchestrele care încep să funcționeze la diferite curți, oboiul este mereu semnalat în mărturiile epocii, fie în concerte, fie în muzică și balet.
Cu secolele XVIII și XIX oboiul intră în faza de perfecționare și cristalizare a tipului actual. (Cu Frederic Triebert instrumentul face un pas decisiv către 1850)
DESCRIEREA INSTRUMENTULUI ȘI A FUNCȚIONĂRII SALE
Oboiul, a cărui înălțime măsoară vreo 60cm, se compune dintr-o ancie dublă, care – printr-o mică țeavă – se leagă de corpul propriu-zis, de formă conică, înzestrat cu mecanismul clapelor, terminându-se jos cu deschiderea numită pavilion.
La prima vedere sau de la distanță, o persoană mai puțin inițiată riscă să confunde oboiul cu clarinetul, ale căror forme nu prezintă deosebiri remarcabile. În acest caz, recunoașterea și deosebirea trebuie să se facă după capătul de sus al instrumentelor. La clarinet, ancia simplă și mai mare vine aplicată pe capătul instrumentului, care se continuă, în mod firesc, prin descreștere. La oboi, ancia dublă și mult mai îngustă este despărțită de corpul instrumentului, de care se leagă printr-o țeavă îngustă, ca la narghilea – caracteristică de altfel pentru toate instrumentele cu ancie dublă.
Prin introducerea suflului, cele două ancii care stau față în față, concave, lăsând un loc gol între ele, vibrează, iar tubul amplifică sonoritatea, determinând, grație clapelor, înălțimea sunetelor, de altfel, prin același procedeu, tipic instrumentelor de suflat din lemn.
POSIBILITĂȚI TEHNICE ȘI EXPRESIVE
Sunetele pe care le poate emite oboiul se desfășoară pe întinderea următoare:
Sonoritatea oboiului este foarte pătrunzătoare, aceasta fiind o consecință a anciei duble, care provoacă un fel de bâzâit, o densitate, o consistență care-l face imediat remarcat.
O altă caracteristică și consecință a anciei duble și a tubului conic este omogenitatea timbrului, instrumentul nemaifiind atât de diferențiat de registre. Poate în ultimele note din registrul acut să se observe o oarecare deosebire.
În ceea ce privește agilitatea și viteza, posibilitățile sale tehnice sunt întrucâtva mai restrânse decât la flaut și clarinet. Este de semnalat posibilitatea ce o are de a menține îndelung sunetul, pentru că, pe țeava îngustă, consumă mai puțin aer.
Cu timbrul său nazal, de o mare finețe în nuanțele slabe și foarte pătrunzător în forte, oboiul devinde de o duritate aproape răgușită și aspră în ultimele sunete de jos și de sus.
Încă de la clasici, acest instrumenta fost chemat să exprime pastoralul(Beethoven în Simfonia VI „Pastorala”), rusticul senin, veselia naivă și, totodată melancolia, durerea (Beethoven în Simfonia a III-a „Eroica” marșul funebru), suferința resemată.
ROLUL ÎN ORCHESTRĂ
În orchestra simfonică obișnuită se folosesc două oboaie, care, pe lângă rolul de a susține armonia, au în primul rând o frecventă misiune melodică.
Caracterul din ce în ce mai descriptiv al muzicii moderne se sprijină din plin pe pregnanța și sugestivitatea pitorească a oboiului, care, dispune de o remarcabilă putere de detașare și reliefare pe plan sonor. Utilizat de asemenea în muzica de cameră, oboiul se afirmă și ca solist în câteva concerte special scrise pentru acest instrument.
Despre Muzică 
