Muzica în Dacia Romană

Genuri și instrumente în muzica romană

    Pentru Imperiul roman, muzica constituia un mijloc de etalare a măreției și bogăției. 
    Venind în Dacia, armatele romane au adus genuri muzicale, îndeosebi cantica, acele melodii lirice de rezonanță, reflectând viața de toate zilele într-o manieră directă, fără preocuparea unui ideal artistic elevat. Se răspândesc cu repeziciune cântecele salinare, Carmina salinaria, vechi forme ale poeziei religioase latine, un fel de colinde populare de sorginte literară, preoțească. De un caracter arhaic erau carmina fratrum arvalinu (cântecele fraților arvalii), închinate unei divinități arhaice. 
    Unele cântece se identifică cu o anume sărbătoare, ceea ce înseamnă că repertoriul era destul de bogat pentru a îngădui o asemenea practică. Revenirea anuală a datelor legate de practici mitologice și religioase va justifica reluarea repertoriului ocazional, ca și formarea sa. Dintre acestea, se impun  calendele, adică melodii preponderent vocale, invocând urarea de belșug și sănătate cu ocazia începerii Anului nou. Se obișnuia să se cânte în grupuri mici sau mari, recurgându-se la mimarea unor practici ancestrale, travestiuri în animale (piei de capră, de urs).
    Cântecele rosaliene erau legate de serbarea trandafirilor, a primăverii. Desfășurată pe câmpuri, în aer liber, Rosalia celebra renașterea naturii, după starea mortuară a iernii. Datina romană a găsit un teren propice în Dacia, unde existau din timpuri străvechi ritualuri de primăvară similare dionisiace. Apolo, zeul poeziei, al muzicii și luminii, se serba în Dacia epocii romane. 
   În cântece și dansuri, lucrători ai pământului, soldați și nobili, se înfrățeau în procesiunile tumultuoase, în care muzica alătura melodii de origine dacă, sobre și profunde, și cantice romane, expansive și spontane. Și muzica romană avea o structură melodică, vocalitate, simetrie și sobrietatea ornamentelor. Din repertoriul vechi al dacilor, unele dansuri, ca bunăoară kolavrismosul, vor fi practicate de păstori, în timp ce soldații romani vor veni cu dansul salierilor, preluat din arsenalul slujitorilor de cult ai vechii Rome.
    Spre deosebire de muzica Greciei antice, care preconiza cântarea vocală, muzica romanilor acorda prioritate laturii instrumentale, îndeosebi suflătorilor. Sonoritatea bogată și amploarea timbrală corespundeau întrutotul ținutei monumentale imprimate epocii și rânduielilor imperiale.
    Din ramura instrumentelor aerofone se distinge tuba, confecționată din bronz, având o formă cilindrică dreaptă. cu o lungime până la 3 metri, cu o terminație conică. Se puteau obține circa unsprezece sunete. Tuba a fost un instrument militar, provenit de la etrusci. Înrudit cu tuba, preluat tot de la etrusci, cornul era un instrument din bronz, mai scurt, care emitea note puternice, pătrunzătoare. Din aceeași familie a făcut parte lituus, instrument din bronz, militar. Aceste instrumente marcau semnalul începerii sau încetării luptei.
    Bucina se confundă cu cornul, încă de pe timpul romanilor. Se pare însă că ar exista o deosebire clară între aceste două instrumente, deși descrierile apar de cele mai multe ori contradictorii. În timp ce cornul era un instrument metalic, bucina era din piele de bou sau scoarță de copac. Bucina nu servea, ca celelalte instrumente menționate, pentru semnalizări în exediții, ci pentru serbările publice. Când sosea împăratul sau generalul ori când legiunea era felicitată pentru luptele sale, bucinatorii intonau classicum, melodie cu o funcție militară încetățenită.
    Alte instrumente de suflat: aquilliferi, vexilliferi  și  draconarius, acesta din urmă fiind asemănător cu carnix-urile dace.
    Tibia  sau aulosul,  instrument de circulație la toate popoarele sud-estului european, cunoaște o mare varietate la romani; la fel și sirynxul sau fluierul dac. Existau ansambluri alcătuite din numeroși instrumentiști, de tipul colegium tibicinum,  de fapt corporații care reuneau cântăreți, instrumentiști și dansatori.
    Dintre celelalte grupuri instrumentale, menționăm indiofonul scabellum, folosit pentru bătaia timpului în marșurile legiunilor, și  talgerele de metal, descoperite în câmpia Olteniei. Desigur romanii cunosc instrumentele grecești:  lira, chitara.
    Mai rar întâlnită era orga portabilă, ale cărei tuburi se acționau sub presiunea apei, de unde și numele de orgă hidraulică.
    În cadrul vieții cotidiene, în casele romane instrumentele militare nu pătrundeau. În schimb, la loc de cinste erau chitara și orga. Se întâlnesc în unele fresce și documente care ne lasă să întrevedem existența unor formații camerale, în care instrumentele erau în așa fel asamblate, încât să poată genera sonorități plăcute, nestridente. Elocvent este  Concertul roman  dintr-o frescă de la Herculaneum, aflată la muzeul din Neapole, în care participă o chitară și un fluier lung. 
    

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s